Rezumat

 

            Cuvinte cheie : Districtul Năsăud, entitate politico-administrativă, economie, administrație, populație, justiție, mișcare națională, cultură.

 

Partea din teritoriul actual al județului Bistrița-Năsăud delimitată de văile Someșului, Ilvei, Bistriței, Șieului și de munții Rodnei, Bârgăului și Călimani a avut o evoluție cu totul aparte în decursul istoriei. Bazată pe statutul majorității populației, acela de oameni liberi sau pentru zona văilor Bârgăului și a Șieului, de relațiile speciale de servitute, traiectul acesteia a evoluat încă din evul mediu pe coordonate esențial diferite față de restul Transilvaniei. Instituirea regimului militar în zonă (1762) și participarea la campaniile militare ale monarhiei habsburgice vor crea relații politice, sociale, economice și juridice deosebite care vor determina și evoluția ulterioară a zonei. Generațiile care vor servi sistemul militar al monarhiei vor pune amprenta pentru viitor, unei conștiințe și atitudini aparte, în care rolul central era acela de parteneri de dialog ai Vienei; sub stindardul acesteia, grănicerii năsăudeni vor transmite urmașilor o mentalitate aparte.

Desființarea Regimentului de graniță prin decizia imperială din 22 ianuarie 1851 a reprezentat o grea lovitură pentru locuitorii satelor grănicerești deoarece trecerea de la statutul militar la cel civil a impus noi reguli concomitent cu căutarea unor ierarhii valorizatoare total modificate. Dacă deceniul neoabsolutist a fost caracterizat de intense căutări pentru statuarea unei entități teritorial-administrative adecvată noilor realități politice, regimul liberalist ce va debuta la sfârșitul anului 1860 și începutul lui 1861 va aduce transformarea benefică a statutului locuitorilor din fostul Regiment de graniță de la Năsăud integrați într-o nouă structură teritorială, Districtul Năsăud, recunoscut și oficializat de către monarhul austriac.

Perioada de existență oficială a noii forme administrativ-politice, 1861-1876, va consemna permanenta străduință a acestei entități pentru dezvoltarea pe linia deschisă de sistemul benefic al graniței militare. Acum și aici sunt creionate ,,instituții” specifice în toate domeniile principale: administrativ, economic, social, juridic și cultural care vor ilustra capacitatea de administrare și dezvoltare a unei zone preponderent românești. Determinând spațial obiectul analizei noastre – teritoriul fostului Regiment de graniță de la Năsăud – și temporar, perioada de existență, ca subiect de drept public – 1861-1876 – ne aducem aportul la cunoașterea unei perioade definitorii pentru traiectul în viitor și ale cărei influențe se vor regăsi până în zilele noastre.

Cercetată sporadic, perioada de existență a Districtului Năsăud a rămas consemnată mai ales în informații lacunare și superficiale, fără a se reuși analizarea în profunzime a fenomenelor. Aceasta și datorită unor abordări bazate pe concepte generale aplicate la realități din cu totul alte perioade istorice. Termeni ca district grăniceresc sau district militar au fost suprapuși peste perioade de timp în care nu se putea argumenta și dovedi existența de fapt a acestor entități. De aceea, abordările de până acum se rezumă la analiza unor perioade cu totul diferite și având ca bază, în principal, unele consemnări din presa timpului sau câteva consemnări în lucrări ale contemporanilor sau ale celor imediat următori.  A contribuit la aceasta și bariera lingvistică, deoarece multe din faptele consemnate în documente sunt în limba germană și maghiară.

Toate acestea ne-au determinat ca în cuprinsul acestei lucrări să încercăm o creionare a aspectelor principale din existența, manifestarea practică, realitățile și evoluția Districtului Năsăud. Domeniile pe care le analizăm sunt reprezentate de viața social-economică, organizarea și structura administrativă, populație, justiție, lupta în cadrul mișcării naționale românești din Transilvania și principalele aspecte culturale. Această structură este motivată și de faptul că viața religioasă a fost tratată într-o recentă teză de doctorat, care analizează instituția Vicariatului Rodnei, teză datorată Mirelei Andrei, iar învățământul a fost analizat prima dată într-o lucrare din 1913 și face în prezent obiectul a două teze de doctorat la universitățile „Alexandru Ioan Cuza” din Iași și „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca. În efortul nostru am utilizat surse edite reprezentate de lucrări generale și particulare, legislație, presă, dar mai ales, izvoare inedite– care formează baza informațională-reprezentate de documentele păstrate în arhive, în principal de la Direcțiile Județene ale Arhivelor Naționale Bistrița-Năsăud și Cluj. Toate la un loc încearcă să ofere o abordare obiectivă a ceea ce a fost structura de drept public suprapusă peste teritoriul Regimentului de graniță de la Năsăud în perioada 1861-1876.

În primul capitol al lucrării abordăm evoluția social-economică a populației Districtului Năsăud, definită în noile condiții de relații social-economice diferite de cele din timpul graniței. O primă constatare ne relevă intercondiționarea vieții populației de aici de către formele de relief. Predominarea reliefului muntos cu ierni aspre și lungi, precipitații multiple și vegetație bogat㠖 reprezentată în principal de pășuni alpine și păduri – va marca în mod decisiv relațiile dintre locuitori.

Perioada analizată se înscrie pe traiectul general al dezvoltării societății transilvănene, păstrând însă trăsături specifice din trecutul graniței militare. Și aici–ca pretutindeni în Transilvania–se constată tendințele generale ale perioadei manifestate prin: extinderea spațiului agricol, creșterea cantității de muncă înglobată în lucrul pământului, introducerea tehnicilor agricole moderne, păstorit și exploatarea lemnului, mai buna organizare a gospodăriei țărănești, raționalizarea muncii și introducerea unor materiale de construit superioare lemnului, creșterea rolului important al proprietății comune (în special cea alcătuită din păduri și pășuni). Pe lângă aceste tendințe generale sunt identificabile și trăsături specifice privind structura proprietății individuale, reglementarea relațiilor interumane în cadrul colectivităților, impunerea coerciției colectivității asupra individului – prin porunci, respectate atât individual, cât și colectiv – și ca o trăsătură definitorie, rolul important pe care l-a avut proprietatea comună, după o lungă perioadă de incertitudini, în privința destinației acesteia.

Odată cu desființarea sistemului militar și a constrângerilor economice impuse de acesta, se constată fenomenul expansiunii din cadrul limitat al sesiei sau moșiei foste grănicerești. Tendinței de regularizare din timpul regimului militar îi este opusă acum, la nivelul proprietății individuale, expansiunea acesteia, fenomenul determinând o fărâmițare accentuată a proprietății individuale care este fracționată în sute și sute de parcele. Cu toate acestea, totalul unei proprietăți medii se înscrie în procentul general al Transilvaniei de 8 jugăre, iar 70% dintre proprietățile individuale cuprind suprafețe între 1-15 jugăre. Exemplificarea prin analiza structurii colilor de carte funciară pentru localitatea Ilva-Mică arată și alte particularități ale proprietății individuale. Acestea se referă la modul de înscriere a moștenirii în cartea funciară, cât și structurarea acesteia pe cele două componente definitorii reprezentate de intravilan și extravilan. Dacă în intravilan, nucleul așezării păstrază relativ bine conservată rigoarea organizării militare – definită de elementele de bază: casa, curtea cu anexele gospodărești și grădina cu pomi fructiferi și zarzavaturi – în extravilan surprinde complexitatea evoluției în afara acestui sistem. Alături de proprietatea individuală, cea comună formată din pășuni alpine și păduri va asigura surse importante pentru viața oamenilor prin creșterea animalelor și exploatarea lemnului.

O altă trăsătură este amplificarea și extinderea suprafețelor destinate culturilor cerealiere, care se face în detrimentul pășunilor și al fânațelor, iar în zonele înalte, chiar și al pădurilor. Extinderea suprafețelor agricole se face în urma hotărârilor individuale sau ale comunităților, fenomenul fiind definit de scăderea loturilor cultivate tradițional, în dauna culturilor cerealiere.

La fel de important este și calendarul muncilor agricole care impune creșterea ritmului de lucru și utilizarea mai multor animale pentru a se realiza culturi cât mai bune și cu rezultate cât mai mari. Cu toate acestea, încă nu sunt create condiții propice pentru cultivarea cerealelor de toamnă, iar porumbul, principala cultură pentru hrană, este deficitar în tot arealul Districtului.

În compensație, relieful oferă abundența furajelor, ceea ce determină sporirea numărului animalelor; se cresc turme întregi de oi, vite pentru lapte și tracțiune, cai, boi, porci, capre. Acestea asigură completarea necesarului de hrană și contribuie la îmbunătățirea calității lucrului și la exploatarea în mod intensiv a pământului. Se impune tot mai mult sistemul trienal de cultură, dar și organizarea după reguli severe a hotarului.

Transformări importante se produc și în cadrul gospodăriei, care, pe de-o parte, păstrează trăsături din timpul graniței vizibile în modul de organizare a spațiului reprezentat de casă, curte și grădină, iar, pe de altă parte, modernizarea este reflectată prin utilizarea unor materiale și tehnici noi de lucru. Se încearcă, măcar la nivel de reglementare, să se impună utilizarea pietrei în locul lemnului; casele își adaugă noi încăperi; ferestrele sunt mai mari și sunt prevăzute cu sticlă; acoperișurile sunt realizate tot mai mult din draniță, care înlocuiește paiele și stuful. În interior, spațiul familial se mărește prin adăugarea de noi încăperi cu mobilier diversificat.

Pământul devine principala sursă de existență în condițiile în care până nu demult, ocupația de căpătâi a bărbaților din această zonă era aceea de a purta armele, iar pământul era lucrat, atât cât se putea, de către cei rămași acasă. Acesta este motivul pentru care pământul va fi prețuit în mod deosebit, legătura indisolubilă și determinantă din punct de vedere existențial cu stăpânul lui concretizându-se în ,,umanizări” ale valorii acestuia.

O situație aparte a avut-o proprietatea comună. Provenită din sistemul graniței militare, aceasta a fost supusă unui adevărat asediu din partea statului după desființarea regimului militar. Reacția populației de aici va fi pe măsură și va determina atitudini fundamentale. Acum și aici se pun bazele marii mișcări petiționare, comparabilă cu acțiunile importante în domeniu ale românilor transilvăneni. Memoriile sunt asumate în numele întregilor comunități sau chiar a Districtului, ele solicită ceea ce li se cuvenea de drept și au ca bază evocarea atât a condiției de oameni liberi, înainte de militarizare, cât și beneficiile sistemului militar. Acțiunea hotărâtă în apărarea acestor surse de venituri va duce la recunoașterea din partea monarhului, și apoi, a guvernului budapestan a justei valori conținute în solicitările celor care nu cereau altceva decât recunoașterea unor drepturi dobândite prin jertfă de sânge.

Proprietatea comună va crea și baza atitudinală pentru perpetuarea mentalului grăniceresc și va reprezenta principala sursă de susținere a ridicării culturale și materiale a zonei. Prin modul înțelept în care au știut să păstreze intacte sursele de venit bănești, pădurile și pășunile comune, locuitorii de aici au dat dovadă de o remarcabilă coeziune a intereselor individuale, lăsând urme care s-au păstrat până astăzi. Aceste surse au fost utilizate pentru pregătirea școlară, pentru beneficiul comunităților în întregul lor și a fiecărui membru în parte, rezultat al repartizării acestora după o proporție dreaptă și echitabilă pentru toți.

Toate componentele materiale au creat relații speciale din punct de vedere social. Sentimentul apartenenței la o comunitate, la un întreg, a determinat acceptarea și asumarea regulilor impuse de aceasta spre binele fiecăruia și a întregului. Impuse de un întreg sistem reprezentat de ,,instituții” din trecut, cât și de foștii militari ajunși în funcții de decizie la nivelul comunităților locale, reglementările vor creiona un complex atitudinal integral în care fiecare componentă avea ca scop final, slujirea binelui comun.

În același timp se constituie și conștiința apartenenței la un statut special, aparte, dovezile fiind reprezentate de permanentele delimitări dintre foștii grăniceri și cei din comitate, ,,țăranii”. Acest proces atitudinal este încurajat și de hotărâri consființite în protocoale privind protejarea și conservarea bunurilor și mentalului, inclusiv prin utilizarea dreptului de preemțiune al comunității pentru apărarea patrimoniului de pericolul înstrăinării către cei din afară. Sistemul își va dovedi viabilitatea de-a lungul timpului, întărind conștiința unui statut aparte în care individualitatea istorică va fi reperul principal al vieții locuitorilor de aici.

În ceea ce privește organizarea și structura administrativă a Districtului năsăudean – subiectul celui de-al doilea capitol al lucrării - o primă constatare este aceea că, deși instalată relativ târziu față de celelalte autonomii locale ale Transilvaniei, această entitate teritorial-administrativă va dovedi o remarcabilă coeziune și unitate de acțiune, reprezentând interesele populației zonei, cu/și pentru aceasta. În egală măsură, organizarea din punct de vedere administrativ ne dezvăluie lupta dusă pentru conservarea unei identități proprii pe fundalul schimbărilor din monarhie. Actele prin care s-a instaurat regimul liberal, cât și militantismul susținut al reprezentanților foștilor grăniceri în perioada neoabsolutistă au determinat organizarea acestei forme administrative specifice care cuprindea spațial, teritoriul fost militarizat.

La nivelul Districtului, administrația a fost exercitată în conformitate cu dispozițiile în vigoare urmărindu-se îmbinarea autonomiei locale cu formele general valabile de organizare și funcționare a unor astfel de unități adminstrative. Cadrul favorabil de manifestare a fost consolidat de hotărârile Dietei de la Sibiu care punea națiunea română în drepturi egale cu celelalte națiuni transilvănene, prin recunoașterea acesteia și a limbii sale.

Crearea Districtului a făcut ca în plan organizatoric, acesta să reprezinte o formă proprie de administrare a unei zone locuite preponderent de populație românească. Preluând din sistemul militar tradiția organizării proprii, Districtul a reușit să-și definească particularități legate de utilizarea limbii române în administrație, alegerea funcționarilor – în covârșitoare majoritate români – cultivarea și exprimarea sentimentului apartenenței la o structură care le asigura un statut special.

Chiar și după încheierea dualismului (1867), structura organizatorică va fi conservată, în condițiile în care încorporarea în structurile politice și administrative ale regatului Ungariei s-a făcut treptat. Ba mai mult, odată cu profesionalizarea administrației sunt elaborate și aici modele de organizare concretizate în statute, care fixau atribuțiile și funcționarea la nivelul întregului District. În același timp, funcționarii aveau o instrucție superioară celor din comitate și erau apropiați celor pe care îi reprezentau. Gradul mai înalt de profesionalizare a actului administrativ venea atât din trecutul militar, cât și din tradiția comunicării actului de conducere bazat pe poruncile care cuprindeau reglementări generale și obligatorii de îndeplinit.

Din păcate, Districtul Năsăud, încadrat în tendința generală de evoluție a administrației din Transilvania, nu a fost ferit de acțiunile inițiate după anul 1870 cu scopul lichidării autonomiilor locale și a înglobării Transilvaniei la Ungaria. Prin Legea XXXIII/1876, Districtul năsăudean a fost desființat, teritoriul acestuia fiind arondat nou creatului Comitat               Bistrița-Năsăud.

Componenta populației ne indică faptul că traiectul ei s-a înscris în evoluția generală la nivelul Transilvaniei. Și pentru că pe durata perioadei studiate a fost efectuat un singur recensământ oficial, în 1870, în acest capitol am optat pentru reconstituirea evoluțiilor demografice prin ,,lărgirea” cadrului temporal cu scopul de a avea o imagine cât mai completă asupra potențialului uman al zonei. Limita inferioară a demersului nostru este anul 1857 deoarece atunci s-a derulat ultimul recensământ efectuat de către autoritățile austriece și cel mai apropiat de data organizării Districtului năsăudean. Cuprinsul acestui recensământ ilustrează, pe localități, numărul de case, structura pe sexe și religie, totalul populației de pe teritoriul viitorului District.

După expunerea datelor generale privind populația Districtului și în celelalte două înregistrări, respectiv cele din 1870 și 1877, precum și prin analiza dinamicii demografice a Districtului Năsăud între 1857-1877 se pot emite câteva concluzii.

În primul rând, creșterea populației între cele două limite cronologice s-a situat cu mult deasupra mediei Transilvaniei, ceea ce înseamnă că zona Năsăudului a prezentat condiții mai favorabile sporului demografic. Deschiderea unor expolatări forestiere și crearea de locuri de muncă a sporit imigrația, iar extinderea pământului producător de hrană care a însemnat recolte mai consistente a favorizat un avans demografic al localităților năsăudene comparativ cu alte zone din Transilvania.

Apoi nu se poate exclude o tendință vizibilă de modernizare a comportamentului matrimonial, ilustrată de o rată ridicată a nașterilor nelegitime și de contractarea într-o măsură moderată a căsătoriilor mixte. Mobilitatea sporită a populației grănicerești până la desființarea graniței militare în 1851, orizonturile noi și experiențele culturale cunoscute de năsăudeni ca urmare a campaniilor militare europene, imigrația masivă a evreilor din Rusia și Galiția etc. au fost cu siguranță câțiva factori care au modelat aceste evoluții demografice și matrimoniale.

Un domeniu aparte care a ilustrat capacitatea de adaptare la noile realități a Districtului a fost cel reprezentat de aplicarea legilor. Justiția, prin toate componentele sale, a avut o contribuție benefică la modernizarea și profesionalizarea activității în cadrul Districtului, asigurând argumente solide pentru conservarea formei de drept comun a foștilor grăniceri.

Dacă în alte domenii integrate noii structuri administrativ-politice din District, trecerea de la sistemul neoabsolutist la cel liberalist s-a făcut mai ușor și prin transformări care s-au adaptat la condițiile locale, în domeniul justiției a fost nevoie de o lungă perioadă de transformări, de redefiniri și căutări până la formula care va consacra separarea acestuia de domeniul administrativ și politic.

Preluând codurile de legi austriece, organizarea justiției a încercat să asigure aplicarea unitară a legilor pentru și în folosul populației de aici. Prin formele specifice de organizare – Sedria Generală, judecătoriile, cu formele marcate de specificul local – cât și susținerea, în parte, a finanțării acestora s-a realizat administrarea justiției în condiții de relativă autonomie, până la organizarea unitară de după uniunea din 1867.

Practica constituțională de care a dat dovadă Districtul a avut ca suport și aparatul justiției, format și dezvoltat de oameni ai locului. Chiar dacă la început le-a fost extrem de greu, o dată cu efectele benefice ale susținerii financiare din partea Fondurilor grănicerești s-a reușit calificarea funcționarilor necesari în administrarea justiției. Acest lucru se impunea deoarece relațiile noi de proprietate de după desființarea graniței militare determinau  o ,,multitudine de referințe de drept” în întreg teritoriul Districtului. Proprietatea asupra pământului, eliberată de constrângerile sistemului militar, va deveni parte importantă a actului de justiție prin posibilitatea transmiterii sau cumpărării. În același timp, prin frecventele conturbări ale posesiei acesteia, va fi una din cauzele determinante a numărului mare de acțiuni ajunse pe rolul instanțelor de judecată.

Se adaugă la toate acestea o acțiune susținută și constantă în direcția redobândirii proprietății comune. În această bătălie de durată, invocarea apelului la justiție va deveni argumentul principal al tuturor acțiunilor de aici. Recursul la instanțele juridice se făcea în virtutea conștiinței dreptății cauzei lor, a ,,legilor pozitive” și a dobândirii statutului de cetățeni egali cu ceilalți din monarhie. În acest mod, și actele întocmite de autorități trebuiau să respecte legalitatea, iar instanțele de judecată erau singurele îndreptățite să decidă. Susținută de oameni cu pregătire în domeniu, acțiunea se va finaliza în favoarea comunităților de aici, justiția fiind forul unde s-au încheiat reglementările referitoare la proprietatea comună.

O altă componentă a actului de justiție a fost cea referitoare la rezolvarea multiplelor cauze referitoare la moștenire, conflicte civile sau penale, proprietatea individuală, pe calea normală și legală a judecății. Iar prin instituția tutoratului, plasată în sarcina organelor de justiție, s-a reușit asigurarea viitorului minorilor rămași orfani.

 Prin toate aspectele enumerate, domeniul atât de important al justiției a fost un argument puternic pentru soliditatea și viabilitatea existenței Districtului. Nu întâmplător, după organizarea pe baze moderne a justiției, acest model va servi pentru organizarea administrativă, iar existența unor instanțe de judecată, o garanție a viitorului formelor administrative asupra cărora acestea își exercitau competența.

În capitolul rezervat mișcării naționale arătăm locul și rolul zonei fostului regiment de graniță de la Năsăud în mișcarea națională a românilor transilvăneni, accentul fiind pus pe latura politică a mișcării reflectată în acțiunile și realizările locuitorilor în perioada existenței Districtului Năsăud. 

Implicarea populației din District în lupta românilor transilvăneni pentru libertate națională se va realiza datorită cvasi-generalității elementului românesc, trăsătura dominantă fiind reprezentată de împletirea intereselor generale cu cele specifice, ale Districtului.

Atitudinea năsăudenilor evoluează, în funcție de evenimentele din monarhie, de la lupta pentru recunoașterea națiunii române, la principiul de naționalitate, opus principiului națiunii politice promovat de Budapesta după 1867. În motivarea acțiunii lor, reprezentanții Districtului vor aduce argumentul majorității românești a populației și, implicit, a superiorității numerice, cât și tradiția zonei în cultivarea spiritului de autonomie și autoguvernare; în această direcție ei vor prelua în anumite momente rolul conducător pentru românii din Transilvania, impunându-se prin realizările locale.

Dacă în plan doctrinar năsăudenii și-au însușit principiile generale, în planul evoluției practice se constată o individualizare, exemplificată prin menținerea rolului important al vicarului și a funcționarilor districtuali. Spre sfârșitul perioadei, cantonându-se permanent într-un exclusivism local, atitudinea lor se va schimba prin pătrunderea și aici a elementelor specifice parlamentarismului maghiar: partidele politice și grupurile de interes din jurul acestora. Poate mai pregnant decât în alte zone se verifică aici afirmația potrivit căreia, structurile elitare au fost dominate de categoriile intelectuale, de ierarhii bisericii și de o parte a funcționarilor publici. Din aceste motive, în mare măsură, procesul de instituționalizare a politicului a depins de factorul cultural și de elitele bisericești.

Petițiile și atitudinea practică a Districtului vor consolida poziția acestuia ca partener de dialog cu guvernanții care vor căuta permanent să-i reducă activitatea și în urmă, să-l desființeze. Era și firesc deoarece și prin implicarea în mișcarea națională, inclusiv la nivel politic – cu riscurile de rigoare asumate de majoritatea celor de aici, care erau și funcționari ai aparatului de stat – Districtul a dovedit faptul că românii transilvăneni erau capabili să se guverneze.

Dacă majoritatea domeniilor analizate în cercetarea de față se prezintă cu reușite notabile în perioada existenței Districtului, realizările culturale pot fi definite ca specifice unei perioade de căutări și începuturi, ambele bazate pe forme de manifestare cu rădăcini adânci în trecutul zonei.

În perioada studiată se disting două paliere importante în cadrul cărora se vor identifica și concretiza manifestările din domeniul cultural. Primul, reprezentat de cadrul instituționalizat, în care apar și se manifestă diferite forme ale activității culturale (de exemplu: societatea de lectură a elevilor năsăudeni ,,Virtus Romana Rediviva”, reuniunea învățătorilor de la școlile din District); al doilea palier, cel al culturii populare, în care identificăm obiectivarea faptelor de cultură la nivelul trăirilor individuale, în viața cotidiană a locuitorilor de aici.

Primul palier a fost reprezentat de intelectualitatea laic㠖 foști ofițeri, dascăli, funcționari – și intelectualitatea clericilor, iar al doilea de oamenii de rînd. Dacă primii aduc un grad mai înalt de instrucție, o experiență de formare intelectuală în universități sau prin îndelungata practică a serviciului militar sau civil, masa populației păstrează, înnoiește și duce mai departe tradițiile și obiceiurile înaintașilor.

Prin forme instituționalizate de manifestare sau prin percepția la nivel comun sunt realizate acțiuni culturale, prin prisma poziției deosebite a entității administrative, alcătuită majoritar din populație românească unde este prezent puternic și sentimentul național. În acest mod, și în domeniul culturii, Districtul s-a racordat și a rezonat la curentele și tendințele din epocă prin multitudinea de manifestări și forme de realizare a acestora.

La final, cercetarea noastră este completată cu un bogat material auxiliar constituit din anexe (în cuprinsul cărora redăm o parte din cele mai importante documente studiate), hărți, grafice, tabele, imagini ale oamenilor și locurilor – care toate la un loc, întăresc și argumentează afirmațiile noastre - precum și un bogat glosar.

Rămâne astfel, în urma analizei componentelor întregului, efectul benefic al unei forme de organizare, specifică locuitorilor foști militarizați – Districtul Năsăud – care a marcat existența în perioada cât a funcționat – 1861-1876 – dar mai ales, a transmis efectele benefice ale realizărilor perioadei generațiilor următoare. Nu întâmplător acestea se vor concretiza într-o conștiință aparte, în atitudini și norme specifice de organizare și existență, definite ca perenitate a mentalității grănicerești.  

 

                                                                                          Doctorand,

                                                                                   Adrian Onofreiu